Democrația originală a lui Iliescu: între mineriade și integrarea în UE

„Noi construim o democrație originală, potrivită condițiilor specifice ale României.” — spunea Ion Iliescu, imediat după Revoluție. O frază care, ani la rând, a stârnit ironii. Dar, cu mintea de acum, poate merită să ne întrebăm ce voia cu adevărat să spună.

Ion Iliescu rămâne un personaj controversat — și nu degeaba. Minerii, morții din iunie ’90, violențele și represiunea civică sunt pete grele în istoria recentă. Însă, dacă privim lucrurile cu o oarecare detașare, înțelegem că Iliescu n-a fost un simplu politician. A fost produsul unui sistem, format în URSS, cu educație moscovită și viziune socialistă clasică.

La doar câteva zile după Revoluție, Iliescu apărea la televizor și spunea că Ceaușescu „a întinat idealurile socialismului științific”. Nu condamna socialismul, ci doar deriva dictatorială. Practic, voia să păstreze statul, dar să-i schimbe ambalajul.

În ianuarie 1990, începeau protestele împotriva FSN. În aceeași lună venea în țară Ion Rațiu, iar câteva zile mai târziu, se contura deja Grupul pentru Dialog Social — un ONG inspirat de cercuri apropiate lui George Soros. Coincidență sau nu, protestele se întețesc. Iliescu se apără cum știa: prin forță. Așa au apărut mineriadele.

Dar poate cea mai importantă greșeală strategică a fost semnarea, în 1991, a tratatului de prietenie cu URSS-ul, exact când imperiul sovietic era pe cale să se destrame. Iliescu nu a văzut în prăbușirea URSS o victorie a democrației, ci o pierdere de echilibru. Și o pierdere de repere.

Anii au trecut. În loc să se agațe de trecut, Iliescu a început să pivoteze. Încet, dar sigur. În 1992, aduce în România pe Michael Jackson — un gest de imagine, dar și un semnal pentru Vest: România vrea altceva.

În 1995, are loc momentul Snagov. Iliescu, împreună cu Adrian Năstase, cheamă toate partidele, Biserica, Academia, reprezentanți ai societății civile, și semnează o declarație de consens: România va merge către Uniunea Europeană. A doua zi, se depune oficial candidatura. La scurt timp, Iliescu face prima vizită oficială în SUA și se întâlnește cu Bill Clinton. De aici începe serios și parcursul NATO.

Dintr-un comunist convins, Iliescu devine — prin forța contextului și instinct politic — un lider care a deschis drumul spre Vest. Da, greșelile sunt multe. Dar marile proiecte naționale tot sub el s-au conturat. Nici Băsescu, nici Iohannis, și cu atât mai puțin „tehnocrații de carton” de azi, nu au mai reușit să pună România pe un drum clar.

Ironic, râdeam de engleza lui Iliescu, dar era mai coerent decât „olimpicul”. Iliescu, care gândea în rusă, s-a băgat pe „americana” atunci când era nevoie.

Să fim sinceri: în 1990, URSS era încă o realitate crudă. În Lituania și Azerbaidjan aveau loc masacre, în Armenia și Tadjikistan erau morți în stradă. Credea cineva că în România tranziția se va face cu flori și bomboane?

Nu încerc să-l scuz. Dar datele problemei erau complicate. Poate n-ar fi trebuit să-l împuște pe Ceaușescu — dar cine, sincer, mai credea că se poate reveni? Nicu Ceaușescu era complet rupt de realitate, iar bătrânul dictator se gândea să-și facă propriul FMI, refuzând să dea drumul la lumină, mâncare și căldură, chiar dacă țara era „scăpată de datorii”.

Astăzi, când ne uităm înapoi, vedem că, după aderarea la NATO și UE, România a rămas fără proiecte mari. Nu avem autostrăzi peste munți, spitale moderne sau școli decente. Nu avem niciun plan național pe termen lung. Doar promisiuni, peticeli și populism.

Iliescu n-a fost un sfânt. Dar măcar a avut o direcție. Azi, nu mai avem nici măcar atât.