Hocheistul român plecat la 13 ani în Suedia, convocat la națională

Plecat din București la 13 ani, cu patinele în geantă și doar câteva noțiuni de engleză, un hocheist român a ajuns acum în prima reprezentativă a țării natale. Convocarea a venit, iar povestea drumului său a fost spusă publicației suedeze Hockeynews. E o traiectorie rară: puțini juniori români cresc în sistemul suedez și și mai puțini se întorc, simbolic, în tricoul naționalei.

„A fost hochei”

Începutul e aproape banal. Tatăl său jucase hochei înainte să treacă la fotbal, așa că puștiul le-a încercat pe amândouă. „Am ales hocheiul pentru că era mai distractiv și aveam mai mulți prieteni acolo”, spune el. La Steaua București, clubul care prelua jucătorii de la o anumită vârstă, a stat aproximativ cinci ani, până la mutarea în Suedia. În România acelor ani, grupele de vârstă se amestecau des, iar baza de selecție era subțire. Nimic surprinzător pentru un sport care la noi trăiește din pasiunea câtorva familii.

La 13 ani, o decizie luată de părinți

Mutarea nu a fost alegerea unui copil. „Cred că decizia a fost mai mult a părinților mei”, recunoaște hocheistul. Au contat două lucruri: șansa de a juca la un nivel serios și posibilitatea de a studia în paralel. În Suedia, asta nu e un lux — cluburile lucrează cu școli cu profil sportiv, iar un junior talentat poate fi legitimat departe de casă și își poate continua liceul în același timp (un model care la noi abia începe să existe, și doar în câteva orașe).

Șocul a fost pe măsură. Altă țară, alt oraș, fără limbă. „Vorbeam doar puțin engleză.” Cel mai greu nu a fost antrenamentul, ci lipsa prietenilor: „Ajungi undeva unde nu cunoști pe nimeni și îi lași pe toți în urmă”. Legăturile au rămas, doar că distanța le schimbă. Sprijinul familiei a fost decisiv, spune el fără ocolișuri: „Fără ei nu aș fi ajuns niciodată în Suedia”.

„Încă nu mă simt suedez”

După atâția ani, limba e acolo. Locul în societate, la fel. Identitatea, nu. „Vorbesc limba și mă simt parte din societate, dar mâncarea, cultura și felul de a fi sunt diferite”, explică el, dând exemplul glumelor, care nu trec granița la fel de ușor ca un puc. În Suedia trăiește o comunitate românească numeroasă, formată mai ales din oameni veniți la muncă în construcții, IT și sistemul sanitar. Sportul de performanță rămâne însă o cale de integrare puțin folosită.

O țară cu patru echipe în prima ligă

Diferența dintre cele două hocheiuri e uriașă, iar explicația stă în infrastructură. Patinoarul din București a fost închis din cauza datoriilor, acoperișul era degradat, clădirea a fost demolată. Reconstrucția a stat cinci ani pe loc — „a mai rămas doar scheletul”. A apărut o sală în afara orașului, dar drumul prin trafic poate lua două ore. Berceni Arena e nouă; înainte de ea, Capitala era una dintre puținele din Europa fără patinoar. La nivel de seniori există în jur de opt echipe în toată țara, iar prima ligă numără patru. În Suedia, hocheiul e sport de masă, cu săli în aproape fiecare oraș — de aici ritmul, tactica, viteza pe care le remarcă imediat orice jucător venit din Est. „Jocul din Suedia e mult mai tactic și mai rapid”, spune el. Cât despre nivelul campionatului românesc, e sincer: „mai bine întrebați un antrenor suedez, Staffan Lundh”.

Fundaș defensiv, joc simplu, convocare

A primit însă un tricou pe care puțini români îl pot îmbrăca. Pentru el, convocarea înseamnă „mândrie” și un vis împlinit: „Dacă sună România, încerc mereu să fiu pregătit”. Rolul îi e clar — e fundaș defensiv, joc simplu: câștigă pucul, pasează înainte. Familia și prietenii din țară află vestea în valuri de mesaje, pentru că selecția ajunge mai întâi la club. La primul meci în București a avut 30 de oameni în tribună: veri, prieteni, rude.

Visul are dată: 2027

Mai sus de atât e Campionatul Mondial de seniori. „A fost mereu visul meu”, spune el. Iar calendarul face visul mai concret: ediția din 2027 se joacă în România. „Nu ar exista nimic mai bun.” Până atunci rămâne în Suedia, unde simte că are loc să crească. Revine acasă în fiecare iulie și, dacă poate, și de Crăciun, când încearcă să-i vadă pe toți. Un prieten din copilărie, coleg în naționala U18, e încă la capătul firului.

Sursa: Hockeynews