România: În criză, dar tot în pălăria altuia
Nu mă plâng. Nu mă mir. E bine că România se zbate în criză, că Europa se contorsionează ca un șarpe electrocutat și că SUA rătăcesc printre propriile contradicții, căutând un sens. De ce? Pentru că totul este o farsă istorică repetitivă. Polii de putere se schimbă, imperiile apar, cresc prin violență și decad în hedonism, iluzie și un final patetic. Istoria este un cerșetor obosit care repetă aceleași minciuni.
Democrația românească – o hologramă păcălită de propriul bec ars
„Democrația românească este în pericol” – o glumă de doi bani. Când am avut-o? România a fost mereu un pașalâc. Câteodată roman, câteodată otoman, nazist, sovietic sau occidental. Eticheta contează mai puțin. Ce rămâne constant este slugărnicia și hoția. Un destin național? Rar, dacă vreodată. Puținii care au visat la unul au fost trădați rapid sau s-au transformat ei înșiși în arhitecții dezastrului.
Machiajul iluziei europene s-a scurs
România, acea „regină” îmbrăcată în haine contrafăcute, și-a arătat fața reală. Fără Proiectul European, machiajul securistic, hainele de firmă fake și abundența pe datorie, țara se dezbracă de iluzii. Europa? O adunătură de economii care se canibalizează pentru supraviețuire. Ideea unei uniuni s-a dovedit a fi doar o schemă de marketing. Occidentul prosper? O poveste pentru naivi. De la criza din 2008, imperiul se târăște spre prăpastie.
NATO, ONU și OMS – colosul cu picioare de lut
Ce-a mai rămas din promisiunile Occidentului? NATO pompează resurse într-un conflict care a transformat Ucraina într-o ruină, cu sute de mii de morți și teritorii pierdute. ONU? O cumetrie globală unde criminalii devin eroi, în funcție de interese. OMS? Religia „științei” care a vândut pandemii pe bani grei, monopolizând frica și resursele.
SUA – farul stins al „democrației”
Statele Unite, acea națiune care pretinde că livrează democrație prin bombe și lovituri de stat, nu a reușit să planteze vreodată altceva decât haos. 40 de ani de intervenții, războaie și colapsuri economice au lăsat în urmă doar ruine și resentimente.
Ce concluzie?
Pentru iobagi, boierul nu contează. Jaful, abuzul și exploatarea sunt aceleași, indiferent de stăpân. Doar nivelul de politicos al călăului diferă. Iluziile s-au prăbușit, una câte una, dar întrebarea rămâne: vom învăța vreodată? Sau ne vom scufunda, la nesfârșit, în minciunile confortabile ale unei glorii care n-a existat niciodată?