Tehnica inovatoare a unui violonist român: de la Latcho Drom la chitară
Un chitarist american descoperă o tehnică unică inspirată de violonistul român Nicolae Neacșu, din Taraf de Haïdouks. O punte culturală între tradiția lăutărească și chitara modernă.
O descoperire neașteptată într-un film emblematic
În căutarea unor noi sunete, chitaristul american care semnează acest eseu pentru Premier Guitar povestește cum a ajuns să folosească o tehnică inedită, inspirată de un mare violonist român. Totul a început în jurul anului 2002, când un prieten l-a dus să vadă filmul Latcho Drom (1993), regizat de Tony Gatlif. Pelicula urmărește drumul muzicii rome din India și Iran prin Europa de Est, până în Spania, fără dialoguri, doar cu oameni și muzică.
O scenă l-a marcat profund: un bărbat mai vârstnic stă sub un copac, iar un copil îl privește. Era Nicolae Neacșu (1924-2002), marele violonist român, cunoscut pentru activitatea sa cu formația Taraf de Haïdouks. În timp ce cânta și cânta cu jale despre dictatorul Ceaușescu, a început să tragă de o bucată de sfoară, un fir de păr de cal din arcușul viorii, legat de coarda viorii. Sunetul rezultat era fascinant, complex, simplu, pământiu și misterios. „Am vrut să ies imediat din sală, să iau o chitară și să încerc”, mărturisește autorul.
De la coarda de vioară la firul de poliester
Neavând la îndemână un fir de păr de cal, chitaristul a experimentat cu ață dentară, fir de bumbac și fir de pescuit, până când a găsit varianta ideală: un fir de poliester de cusut, subțire, texturat și elastic. „Când am reușit în sfârșit să prind tehnica și tensiunea potrivită, și primele vibrații au răsunat prin degetele mele, am simțit că am primit o tehnică secretă, ca un hiden japonez – o lovitură de maestru”.
Tehnica presupune legarea câtorva fire de poliester de corzile chitarei, de obicei de corzile Sol și Re, cu noduri duble. Firele atârnă ușor, la aproximativ un centimetru în fața punții. Prin frecarea unghiilor pe firul texturat, fricțiunea creează o vibrație care se transmite corzii. Efectul este similar fizicii unui cuíca (un instrument de percuție brazilian) sau senzației pe care o ai când treci foarfecele peste o panglică pentru a o ondula.
Chitaristul folosește această tehnică în special pe o chitară acustică Gibson J-45 din 1951, dar și pe o Martin N-10 din 1969. Pe chitara electrică, cu distorsiune, delay și reverb, sunetul poate deveni epic. „Un producător singur poate emula o orchestră, creând un sunet mult mai unic decât folosind un VST”, explică el.
De ce nu folosește pur și simplu un arcuș?
Deoarece puntea chitarei este plată, spre deosebire de cea a viorii, este dificil să cânți melodii pe o singură coardă cu arcușul fără să atingi și celelalte. Această tehnică produce un sunet similar (dacă mai sinistru) ca al arcușului, dar permite interpretului să se concentreze pe o singură coardă.
„Este mai complicat să vorbesc și să descriu decât să încerc. Deci, încearcă! Asigură-te că firul produce un sunet de „zip” când treci unghiile peste el. Este cel mai important. Corzile împletite ale chitarei sunt cele mai bune ancore; fixează firul în loc. Poți lega oriunde de-a lungul corzii, dar cu cât ești mai aproape de punte, cu atât tonul este mai clar și mai fundamental (cu cât legi mai departe de punte, cu atât obții armonici mai ciudate)”, conchide autorul.
Astfel, o tehnică născută din ingeniozitatea lăutarilor români ajunge să inspire un chitarist american, demonstrând încă o dată că muzica nu are granițe și că tradiția românească poate găsi ecouri neașteptate în cele mai diverse colțuri ale lumii.
Sursa: Premier Guitar
