Nadia Comaneci, la Trento: «Perfecțiunea nu există»

Nadia Comaneci, prima gimnastă din istorie care a primit nota 10 la Jocurile Olimpice, a fost întâmpinată ca o rockstar la Teatrul Social din Trento, în una dintre cele mai așteptate întâlniri ale Festivalului Sportului, evenimentul anual organizat de La Gazzetta dello Sport. În sală, zeci de români veniți din Trento și din localitățile vecine au stat la rând doar ca s-o vadă. Legenda de la Montreal le-a vorbit, fără rețineri, despre frică, exil și despre ce rămâne după ce luminile se sting.

Zece, dar tabla de marcaj arăta 1

Montreal, 1976. Când a văzut cifra 1 afișată pe ecran, s-a speriat. „Dar n-am făcut chiar așa de rău! De ce am primit doar 1?", le-a spus ea colegelor, așa cum a povestit publicului. Nu existase niciodată un 10 la Jocurile Olimpice, iar aparatura nu era pregătită să afișeze două cifre. Explicația i-a venit mai târziu, iar ea o leagă de un detaliu greu de cuantificat: „Zecele de la paralele poate nu a fost doar pentru exercițiu, ci pentru ceea ce eu numesc «atingerea Nadiei». Am făcut ceva rămânând în reguli".

Antrenorul care a văzut-o la grădiniță

Bela Karolyi, antrenorul care a transformat-o în campioană, și soția lui au descoperit-o la grădiniță. „Mama mă dusese foarte mică la sală ca să mă descarc. Îmi distrugeam casa, iar atunci a apărut gimnastica", povestește Comaneci. (Karolyi, tehnicianul care a format generația de aur a gimnasticii românești, a fugit în Statele Unite în 1981, împreună cu soția și cu coregraful lotului.) „În acel an eram în turneu, iar când a venit momentul plecării lor, nu s-au mai prezentat. A fost o perioadă foarte dificilă", spune ea despre anii în care a devenit, fără voia ei, emblema regimului Ceaușescu.

Gimnastica i-a dat însă un lucru pe care puțini copii români îl aveau atunci: pașaportul. „Am putut călători, am văzut lucruri pe care mulți copii de vârsta mea, fără pașaport, nu le vedeau niciodată. Dar după fuga lui Bela, pentru mine a devenit foarte greu să mai călătoresc". Nu s-a plâns. „Eram toți în aceeași situație și am acceptat-o".

„Perfecțiunea nu există"

Mesajul pe care îl repetă astăzi elevilor din academia ei este simplu, iar sala l-a ascultat în liniște: „Perfecțiunea nu există. În spatele unui zece sunt multe căzături, și e normal. Există zile în care ai vrea să renunți la tot, dar diferența o fac detaliile mărunte". Unul dintre elementele care îi poartă numele la paralele s-a născut dintr-o greșeală: a lovit bara cu piciorul, apoi a repetat mișcarea intenționat, pe partea cealaltă. „Chiar și din greșeli se nasc lucruri bune".

A vorbit și despre corpul care se schimbă — 17 centimetri creșteți în doi ani, rutină refăcută de la zero — și despre sănătatea mentală, subiect despre care, în anii '80, nimeni nu vorbea. „Antrenorii îți spuneau doar: dă-te mai repede. Acum lucrurile s-au schimbat, iar Simone Biles este dovada", a spus ea.

Fuga din 1989 și o viață nouă

A plecat în 1989, convinsă fiind că riscă. „Știam că e periculos, că ar fi putut să ne împuște. Am rămas blocată în Austria, dar apoi am reușit să plec și să-mi schimb viața", a mărturisit Nadia Comaneci. În Statele Unite l-a cunoscut pe Bart Conner, și el campion olimpic la gimnastică, cu care are o familie și o academie. Peste 1,3 milioane de români trăiesc astăzi în Italia, cea mai numeroasă comunitate străină din peninsulă — iar poveștile despre plecare și reconstrucție sună, pentru mulți dintre ei, familiar.

Înainte de a tăia torturile aniversare — 50 de ani de la zecele de la Montreal și 30 de la aurul lui Jury Chechi la Atlanta '96 — a lăsat publicului o frază: „Sportul ne învață să depășim frica și să o respectăm, dar mai ales ne învață să stăm împreună, chiar dacă ne întrecem unii cu alții".

Sursa: La Gazzetta dello Sport