Violonistul Florin Iliescu, aplaudat la concertul Turcia–România

Un violonist român, Florin Iliescu, și un dirijor născut la București, Ion Marin, au fost numele mari ale Concertului de Prietenie Turcia–România, o seară dedicată memoriei violonistei turce Suna Kan. Cronica a fost scrisă de Evin İlyasoğlu și publicată în Cumhuriyet, unul dintre cele mai vechi cotidiene turcești, fondat în 1924, cu o pagină de muzică clasică respectată. Pentru românii stabiliți în Turcia — o comunitate discretă, răspândită mai ales prin Istanbul și Ankara — astfel de seri contează dincolo de afiș.

Un puști care devine uriaș când atinge arcușul

Evin İlyasoğlu descrie scena cu o imagine simplă. Un băiat de 12-13 ani urcă pe podium și pare un copil obișnuit. Atinge arcușul și crește, pur și simplu. Florin Iliescu s-a născut în 1984, la București, iar critica îl urmărește cu o curiozitate de meloman, notând fiecare detaliu al serii.

Alături de el, la pupitru, Ion Marin. Născut în 1960 în România, dirijorul a condus orchestre grele ale Europei — Filarmonica din Berlin, Gewandhaus din Leipzig — și a stat în fața unor soliști ca Martha Argerich, Yo-Yo Ma, Frank Peter Zimmermann, Maxim Vengerov sau Lang Lang. Are numeroase înregistrări la case de discuri importante și a studiat la Academia de Muzică UNESCO.

Finalul a adus un bis. Concertmaestrul Jülide Yalçın și Florin Iliescu au cântat împreună — Gavota din Sonata a V-a de Leclair, după cum avea să afle autoarea abia mai târziu. Detaliul spune ceva despre felul în care se scrie o cronică muzicală la Cumhuriyet: cu urechea, cu memoria și cu verificarea de după.

Suna Kan, copilul-minune al Turciei

Seara i-a fost dedicată Suna Kan, violonistă turcă dispărută din viață, ale cărei amintiri umplu jumătate din text. Povestea ei seamănă izbitor cu a multor copii-minune din Estul Europei. Tatăl, violonist în orchestra prezidențială de la Ankara (CSO, Orchestra Simfonică Prezidențială — instituția muzicală de stat a Turciei, cu rădăcini în fanfara de curte a sultanilor), a pus un arc mic în mâna unei fetițe retrase, ca să nu se mai rănească prin curte.

Apoi, în 1948, statul turc a dat o lege specială — cunoscută drept „legea copiilor-minune” — prin care Suna Kan și pianista İdil Biret au fost trimise la studii în străinătate cu bursă de stat. (Mecanismul era rar în regiune: statul plătea integral educația unor copii excepționali, în loc să-i lase pe părinți să se descurce.) La 12 ani a plecat întâi șase luni la Roma, apoi la Paris, unde a rămas cu un singur profesor, Gabriel Bouillon. „Totul l-am găsit la Bouillon”, spune ea în interviul care stă la baza cronicii.

A urmat seria de concursuri. Premiul întâi la Geneva, în 1954. Premiul întâi la Viotti, în 1955. Locul doi la München, în 1956. Și, în 1957, „Premiul Orașului Paris” la concursul Long-Thibaud. Avea 20 de ani și contracte cu impresari. Din 1961 au început turneele prin Anatolia — Van, Hakkâri, Muș, nord, sud. „Nu se termină nimic cu o singură vizită”, spune ea. Trebuie continuitate: administrațiile locale să invite artiști, televiziunile să difuzeze muzică clasică.

O punte care se construiește concert cu concert

Evenimentul nu e izolat. Între București și Ankara legăturile culturale merg pe filiere vechi, iar nume ca Ion Marin sau Florin Iliescu circulă de mult pe scenele internaționale. Pentru diaspora românească — funcționari, ingineri, profesori de limba română, antreprenori mici, familii mixte — o seară de muzică clasică e și o formă de recunoaștere publică. Nu toți ajung în sală. Mulți citesc însă cronica, iar felul în care presa turcă scrie despre artiști români contează pentru imaginea comunității.

La final, rămân amintirile. Evin İlyasoğlu încheie cu o scenă de trafic în Istanbul: Suna Kan în mașină, o fotografie veche din Muș, o poveste despre Ferhunde Erkin care își pălmuia paginașul în timpul recitalurilor. Rămân amintirile, scrie critica. Să le strângi e un lucru frumos, iar asta înțelegi pe măsură ce îmbătrânești.

Sursa: Cumhuriyet