Cărtărescu, în presa germană: „Eram Beatles-ii poeziei române“

Mircea Cărtărescu este din nou în presa germană. Publicația catolică „Die Tagespost“ i-a luat un interviu amplu, prilejuit de apariția în limba germană a antologiei sale de poezie „Du trägst meine Samstage, ich deinen Oktober“ („Tu duci sâmbetele mele, eu octombrie al tău“). Volumul, tradus de Ernest Wichner, a apărut la editura vieneză Paul Zsolnay: 192 de pagini, 25 de euro, poeme scrise între 1980 și 2010.

Scriitorul născut la București în 1956 nu e un străin în spațiul germanofon. Trilogia „Orbitor“, „Solenoid“ și „Theodoros“ l-au făcut cunoscut cititorilor de limbă germană, iar comunitatea românească din Germania — una dintre cele mai numeroase din Uniunea Europeană — are în el un nume care circulă deja prin librării și festivaluri. (Zsolnay e o editură vieneză cu tradiție în literatura Europei Centrale și de Est; în spațiul germanofon, traducerile se sprijină frecvent pe programe publice de finanțare.)

Audiență la Papa Leon al XIV-lea: „Am simțit că e un om bun“

În iunie, Cărtărescu s-a aflat printre cei aproximativ treizeci de scriitori invitați la Vatican, la centenarul editurii Libreria Editrice Vaticana (editura Sfântului Scaun, care publică documentele oficiale ale Vaticanului). Mărturisește că invitația l-a luat prin surprindere. „Nu credeam că sunt atât de popular în Italia“, spune el, râzând.

Acolo i-a întâlnit pe scriitori pe care voia de mult să-i cunoască: laureatul Nobel Jon Fosse, Marilynne Robinson, Eric-Emmanuel Schmitt, cei mai mulți autori italieni. Papa a deschis întâlnirea cu un discurs despre rolul literaturii într-o lume tulburată. „I-am strâns mâna și i-am spus că vin din România. Părea foarte interesat: «Oh, România!»“, povestește Cărtărescu, care adaugă: „Când mi-a dat mâna, am simțit că e un om bun.“ Îl vede ca pe un papă „fără îndoială modern“ și foarte apropiat de realitatea zilei — „în Italia și Franța a fost primit ca o vedetă rock“.

Biblia, citită ca un roman

Educat în ateism în Republica Populară Română, Cărtărescu a ajuns la Biblie pe la treizeci de ani. „M-a mirat că nu avea nimic bigot în ea, era o carte uriașă a umanității, dacă nu cea mai mare“, spune el. A descoperit acolo legende, poeme și culegeri de înțelepciune și a început să o citească „ca pe un roman, nu ca pe o carte sfântă“.

Urmele ei se regăsesc în ficțiunea sa, de la trilogia „Orbitor“ până la „Theodoros“ (2024), cu referințe la imaginarul ortodoxiei. Distincția e însă clară pentru autor: „Opera mea e mai degrabă mistică și gnostică decât creștină.“ Îl interesează mai puțin stilul și mai mult ce poate descoperi despre sine și despre lume scriind.

„Ne credeam Beatles-ii români ai poeziei“

Selecția germană pornește de la o antologie pe care Cărtărescu a făcut-o el însuși în România, acum cincisprezece ani, din opt volume de versuri. Volumul german o urmează liber și adaugă cele douăsprezece satire „Georgica“ despre viața de la țară, scrise în anii '80. „Era o reacție dură la clișeul țăranului idealizat de regim“, explică poetul. În „Georgica“ totul e grotesc, prozaic, trivial.

Despre cenaclul de luni și generația '80, poreclită și „generația blue-jeans“, vorbește cu căldură. „Am fost cenzurați pentru gândirea liberă, care se vedea chiar și în poemele de dragoste. Lor le era frică de noi.“ Și adaugă: „Sunt foarte mândru că fac parte din acea generație. A fost cea mai bună perioadă din viața mea — iubire, poezie și prietenie.“ Poezia lor combina avangarda și suprarealismul european cu beat generation-ul american, iar versurile trebuiau scoase în stradă. Printre prietenii din cenaclu îi numește pe Florin Iaru, Traian T. Coșovei și Ion Stratan.

De aici vin și uriașele din poemele sale — o întoarcere la perspectiva copilăriei, când părinții păreau giganți. La fel și culorile, zăpada, șinele de tramvai. Beatles, în schimb, au fost o revelație. Primul cântec, „Michelle“, l-a auzit de la un megafon pe plajă. „Un prieten m-a întrebat dacă sunt nebun că nu-i știu la douăzeci și ceva de ani.“ De atunci colecționează tot ce ține de formație. În cenaclu, cei patru „ne credeam Beatles-ii români ai poeziei și ne certam mereu cine e cine“. El era George Harrison. „Numai Ringo Starr nu voia să fie nimeni, deși el îi va supraviețui tuturor.“

Occidentul, o monedă aruncată în ultima zi

România anilor '80 semăna cu o închisoare, spune scriitorul: frontierele erau închise, iar oamenii obișnuiți nu aveau pașaport. Abia în 1990 a ieșit din țară, imediat după Revoluție, și a ajuns direct în centrul New York-ului. „Vă imaginați ce șoc cultural.“ În ultima zi a șederii a aruncat o monedă: a picat România. „Altfel aș fi rămas în Statele Unite. Nu am regretat niciodată.“

Poezie, după treizeci de ani de tăcere

La treizeci de ani jurase că nu va mai scrie versuri și s-a ținut de cuvânt trei decenii. În vara pandemiei a reînceput, „ca într-o transă“, timp de două săptămâni. O sută dintre poemele mici au intrat în volumul „Never cry for help“. Antologia germană acoperă însă doar perioada 1980–2010, așa că cititorul român care vrea să-l regăsească pe Cărtărescu poet are acum două uși de intrare: una la Viena, cealaltă la București.

Sursa: die-tagespost.de