Un tânăr din Secuime muncește în Elveția pentru ferma de acasă

Szabolcs Balázs are 29 de ani, vine din Székelyszentkirály, în secuimea din estul Transilvaniei, iar din această vară lucrează pe ferma bio Fluefeld din Oberarth, în cantonul Schwyz. Salariul brut este de 3.500 de franci pe lună. După reținerile pentru locuință, masă, asigurarea de sănătate – obligatorie pentru orice angajat din Elveția – și impozitul la sursă, îi rămân circa 2.000 de franci. Acasă, ca șofer de camion și mașinist la o firmă agricolă, câștiga aproximativ 1.000. „Ajungea strâns pentru trai, dar pentru investiții nu”, spune el.

Un program de 55 de ore care i se pare o pauză

Zece ore pe zi, muncă fizică, un loc de muncă la 1.500 de kilometri de casă. Sună ca opusul echilibrului dintre viață și muncă laudat prin brochurile elvețiene. Pentru Szabolcs Balázs, însă, socoteala e alta. „Aici lucrez zece ore și apoi mi se termină programul. Pot să mănânc cu prietena mea, să ieșim, să ne bucurăm de seară.” Sâmbătă după-amiaza și duminica sunt libere, destul pentru o excursie. Acasă, programul de zece ore era încadrat de două ture de hrănit porci, dimineața și seara. Elveția, stat fără apartenență la UE, dar legat de Bruxelles printr-un acord bilateral privind libera circulație a persoanelor, primește astfel de muncitori pe baza permisului de ședere eliberat de canton – o hârtie pe care fermierii o obțin pentru fiecare angajat în parte.

Roboți pe câmp, cai acasă

Pe ferma din Oberarth, legumele sunt deja recoltate cu ajutorul roboților. La 1.500 de kilometri, tatăl său, în vârstă de 58 de ani, își lucrează pășunile cu doi cai. „Eu am un Ford vechi, dar tatăl meu nu poate conduce cu el”, explică tânărul. De aici și interesul pentru tot ce înseamnă mecanizare: ca șofer pe microbusc și remorcă, duce marfa la clienți și învață cum funcționează un flux de lucru eficient. Nu e singur. Pe aceeași fermă lucrează prietena lui, Rita Mihály, și încă vreo zece persoane din regiunea natală. „E mai interesant în echipă decât singur, mereu singur”, spune el. Reteaua merge și invers: tinerii din zonă își dau anunțurile de muncă pe rețelele sociale, iar majoritatea celor plecați au ales Germania și Elveția.

Urșii, dușmanul mai serios decât oboseala

Gospodăria familiei are cinci hectare, șase vaci cu viței și câteva animale de prăsilă. Vitele pasc pe o pășune comună, sub ochii unui cioban, iar tineretul urcă vara la munte, păzit de un cioban și opt câini kangal. Motivul e simplu. „Avem mari probleme cu urșii.” Animalele atacă vitele pe pășune și porcii din grajduri, iar oamenii sunt și ei în pericol: în acest an, în regiunea lui, doi oameni au murit după atacuri de urs. Vânătoarea a fost interzisă acum câțiva ani, iar populația a crescut puternic. Pentru micii fermieri, frica se adaugă la pierderile economice.

O casă de 100.000 de franci, construită din salariu

Planul lui Szabolcs Balázs e limpede: încă câțiva ani în Elveția, apoi investiții acasă. Vrea să cumpere teren, să cumpere tehnologie și să intre pe lapte, cu un automat de vânzare într-un oraș aflat la zece kilometri de gospodărie – Odorheiu Secuiesc. Porcul nu-l tentează. „În Lidl la noi găsești aproape numai carne de porc din Germania, foarte ieftină. Nu putem concura cu creșterea extensivă.” O casă în regiune costă în jur de 100.000 de franci, în funcție de standardul de finisaj. De aceea, din cei 2.000 de franci rămași lunar după cheltuieli, o bună parte se întoarce în România.

Numărul de înmatriculare, motiv de control la graniță

Familia are cetățenie maghiară, ca mulți locuitori ai zonei, iar limba română rămâne un obstacol: copiii o învață în școală, dar fără practică puțini o stăpânesc bine, în timp ce toată corespondența instituțiilor de stat vine în română. Un detaliu spune totul despre viața de migrant. Szabolcs Balázs vrea să renunțe deocamdată la numărul românesc de înmatriculare și să-și înscrie mașina în Elveția. „Cu număr românesc ești oprit des de poliție. La graniță aproape mereu suntem controlați.”

Sursa: BauernZeitung