Ce înseamnă utopia europeană a lui Macron

Libia este pe muchia unui război civil care ar putea revărsa spre Europa un nou val de circa un milion de refugiați, scriu marile publicații internaționale, care identifică și vinovatii pentru această situație – generalul Khalifa Haftar, sprijinit de Rusia. La jumătatea lunii aprilie trebuia organizată o conferință națională în Libia, sub egida ONU, care să încerce găsirea unei soluții pașnice. Mai trebuiau organizate și alegeri, în decembrie 2018, amânate pentru începutul anului 2019. Însă ambițiile lui Haftar și ale Rusiei lui Putin destabilizează din noua Libia. Acesta este mesajul dominant.

”Primăvara arabă” și rolul ei

Nimic despre fosta putere colonială Italia, nimic despre interesele majore ale Franței lui Emmanuel Macron în Libia, nimic despre poziția Marii Britanii, a SUA și a aliatilor lor din Emiratele Arabe Unite. Libia este prezentată doar ca un deșert bogat în petrol pe care un general aventurier vrea să pună mână, acționând într-un vid strategic.

Nu, Libia nu este un dezastru provocat de un general iresponsabil. Este un mare eșec al Vestului și al unei intervenții NATO neurmată de măsuri de stabilizare. Este rezultatul unei lupte prin interpuși între două puteri europene – Franța și Italia. Iar Libia mai este și exemplul ce demonstrează cât de utopică este Uniunea Europeana post-națională imaginată de președintele Franței.

Libia demonstrează o bună parte din rațiunile așa-zisei primăveri arabe din 2011. Apariția unui nou mare jucător – China – și reafirmarea unei mari puteri – Rusia – a făcut atunci necesară o reașezare a loialităților, astfel încât să nu fie grav afectate interesele economice si strategice ale jucătorilor tradiționali din bazinul mediteranean (Franța, Italia, SUA, Marea Britanie). Revoltele din Libia și Siria (adevăratele ținte ale ”primăverii arabe”) sunt rezultatul oprimării populației, desigur, însă în primul rând sunt rezultatul unei strategii evidente a marilor puteri pentru controlul resurselor naturale, pe principiul ”decât un stat centralizat cu intersele sale geostrategice, mai bine un emir sau un trib stăpân pe câte un puț de petrol din deșert”. Rolul revoltelor din Tunisia a fost doar de a da scânteia, în timp ce revoluția din Egipt pare să fi fost un accident colateral (dovadă fiind revenirea în forță a armatei și a fostei tabere Mubarak, prin lovitura de stat din 2014).

O țară cu trei guverne

Revenind la luptele ce au reînceput în Libia, trebuie spus că acestă țară nu a fost, inițial, terenul de manifestare a ambițiilor ruse, ci a celor occidentale, ale Franței și Italiei cu precădere. Regimul Gaddafi a căzut sub atacurile milițiilor rivale sprijinite de loviturile aeriene ale NATO, prima atăcând aviația franceză, sub coordonarea unui centru de comandă din Italia. Președintele de atunci al Franței, Nicolas Sarkozy, fusese primul lider occidental care l-a primit în vizită pe Gaddafi, în 2007, după decenii de izolare. Ulterior, aveau să apară dezvăluiri despre cum același Sarkozy a primit finanțare ilegală din partea Luibiei lui Gaddafi, pentru campania prezidențială. Și tot Nicolas Sarkozy a fost primul care a lovit militar regimul din Libia.

Ce a urmat în Libia post-Gaddafi este retragerea mâinii occidentale protectoare de pe milițiile anti-Gaddafi și scufunfarea în haos a unei țări locuite de sute de triburi, cu enclave stăpânite de Statul Islamic, de miliții islamiste rivale, de foștii militari ai regimului Gaddafi. Nu, Libia nu este apoape de un razboi civil. Libia se află într-un război civil continuu începând de la răsturnarea fostului regim și asasinarea generalului Muammar Gaddafi, în octombrie 2011. Începând din 2014, de la primele alegeri, Libia a fost condusă de două sau chiar de trei guverne rivale. S-a ajuns în situația în care guvernul recunoscut internațional să se întrunească pe un vas plutind în largul coastelor libiene, pentru a reduce riscul atentatelor.

Cine este Khalifa Haftar?

Ce se spune mai puțin despre generalul Khalifa Haftar, cel catalogat acum drept destabilizatorul Libiei, susținut de Rusia (o Libie de fapt scufundată în război civil de aproape un deceniu), este că el are cetățenie americană. El are 75 de ani, este unul dintre cei care a pus umărul la venirea la putere a clanului Gaddafi, în 1969. La finalul anilor 1980 contestă regimul și se autoexilează în SUA. A locuit cel mai mult în Fairfax, Virginia, la câțiva kilometri de sediul central al CIA. A avut legături și cu spionajul militar american. A revenit în Libia pentru a participa la războiul civil susținut de NATO, în 2011.

Armata Națională Libiană creată de generalul Haftar a devenit repede cea mai puternică forță militară din Libia sfâșiată de război pentru că adună foști comandanți experimentați ai armatei profesioniste a regimului Gaddafi, educați să treacă peste rivalitățile tribale din Libia. Armata lui Haftar și-a declarat loialitatea pentru Guvernul din Tobruk, în estul țării, creat după alegerea în 2014 a unei Camere a Reprezentanților. În 2015 s-a ajuns la un acord între cele două tabere și a apărut Guvernul Acordului National, însă luptele au continuat, iar rezultatele din teren au fost mereu de partea generalului Haftar. Guvernul din Tobruk și armata lui Haftar controlează aproape întreaga Libie, cu excepția coastei Tripolitaniei, în Vest. Acum, generalul Haftar a decis să ocupe întreaga țară, în special capitala Tripoli, supusa in ultimele zece zile bombardamentelor.

Pe acest fond, generalul Haftar a avut trei vizite la Kremlin, începând din 2016. A primit arme din partea Rusiei, prin intermedierea Emiratelor Arabe Unite. Se pare că a primit sprijin din partea companiilor militare private din Rusia, pentru paza câmpurilor petroliere, în schimbul unei părți însemnate din profit. Dincolo de petrolul libian, cel mai ușor de prelucrat din lume, Rusia este intersată de un nou port la Mediterana, după Tartus, în Siria.

Dispută între membri NATO și UE

Dar ce se poate spune despre Franța, Italia și SUA? Sunt aceste state interesate doar de starea ”democrației” din Libia? Președintele Emmanuel Macron s-a întâlnit in 2017 cu generalul Haftar, cel acuzat ca ar fi omul Rusiei. A avut grijă să nu invite la întâlnire reprezentanți ai guvernului rival de la Roma. Compania franceză Total are mari afaceri în Libia, în zona controlată de Haftar. Susținerea Franței este evidentă. ”Avem un interes comun. Franța vrea să distrugă grupurile teroriste din țările vecine, din Ciad, Mali și Niger”, a spus un purtător de cuvânt al armatei lui Haftar. ”Operrațiunea franceză din Sahel costă foarte mult. Singurul mod de a-i pune capăt este stabilizarea Libiei. De aceea guvernul Franței l-a ales pe Haftar”, spune purtătorul de cuvânt Ahmed Al-mesmari.

Și nu doar Franța îl susține pe ”pro-rusul” Haftar. Este susținut de Egipt și Emiratele Arabe Unite, care i-au oferit și sprijin aerian. SUA au preferat să lase altor puteri prim-planul, semnalând uneori că sprijină armata lui Haftar, pentru că luptă împotriva Statului Islamic, iar alteori condamnând acțiunile generalului libian, pentru că ar duce la un nou război civil.

Există și o tabără anti-Haftar. Este condusă de Italia, fosta putere colonială, care beneficiaza de sprijin discret din partea Marii Britanii și a SUA. În fapt, războiul din Libia este acum o confruntare prin intermediari între două țări UE și NATO – Italia si Franta -, fiecare mânată de interse economice (petroliere). În plus, Italia a văzut cum rivalul Haftar a ocupat regiunea petrolieră în care operează compania Eni și se teme și de un posbil val de imigrați generat de acțiunile militare ale lui Haftar, circa 800.000 de oameni, potrivit presei din Peninsulă. Președintele Macron a susținut organizarea unor alegeri in Libia pe fondul ofensivei lui Haftar, alegeri care ar fi favorizat tabăra susținută de Paris. Inițiativa lui Macron a fost contrată de Italia și Marea Britanie, la summitul din mai 2018, de la Paris. Imediat, tabăra Italiei a fost acuzată ca este de partea milițiilor islamiste și a organizației Frații Musulmani.

Cum ar arăta UE fără Marea Britanie

Războiul prin interpuși din Libia spune multe despre UE, despre ambițiile post-Brexit ale președintelui Frantei și despre falia care se cască între SUA si Europa. Președintele Macron dorește să creeze o armata europeană, după plecarea Marii Britanii din UE. Care va fi rostul acestei armate dominate de Franța și la care vor trebui să contribuie membrii UE, inclusiv cei din Europa de Est? O arată cazul Libiei. Noua structură va fi cea care va suporta costurile intervențiilor franceze în Africa, din Libia, până în Mali și Niger.

Apoi, cazul Libiei arată limpede care ar fi politica de securitate și apărare a unei Europe din care Marea Britanie nu ar mai face parte și în care SUA nu s-ar mai implica. Franța, Italia, Spania s-ar concentra asupra bazinului mediteraean, în dispute istorice, în timp ce Rusia ar fi trecută cu vederea, ba chiar curtată pentru susținerea unei tabere sau a alteia.

Pe termen scurt, situația din Libia îngrijorează din punct de vedere al migratiei. Un nou val de imigranți ar fi respins de Italia, mai cu seamă cât va fi condusă de guvernul antimigrație de acum. Vor fi deschise imediat noi rute – prin Spania și prin Balcani. Și, sub cobducerea franco-germană de la Bruxelles, se pot stabili noi cote de imigranți și noi măsuri de interzicere a accesului la fondurile UE pentru statele care refuză aceste cote, pe modelul deja brevetat în cazul ”valorilor europene” și al statului de drept. Acesta stire a fost preluată de pe https://www.cotidianul.ro/ce-inseamna-utopia-europeana-a-lui-macron/